Urechea mare ca de pluș a câinelui alb ca zăpada tremură când gândacul mare și gras i se cățără greoi, dar hotărât prin firele blănii pufoase și moi. Tremuratul repetat îi făcu sarcina și mai dificilă, dar continuă să-și facă cu mare sârguință drum prin blana deasă și mătăsoasă de pe urechea câinelui, în ciuda tuturor greutăților. Îl mai despărțeau doar câțiva centimetri de țelul său, firele de păr erau mai rare aici, iar drumul părea să fie liber și interiorul urechii, cald și întunecos, ispi-titor de aproape. În acest moment câinele își scutură îndelung și cu fervoare capul pentru a scăpa de gâdilatul sâcâitor provocat de picioarele gândacului. Gândacul negru fu propulsat cu putere în aer, atât de surprins de ceea ce i se întâmpla, încât nu mai apucă să-și deschidă aripile și să-și ia zborul. Impulsul neașteptat azvârli insecta greoaie pe pământul moale, încă ud de la ultima ploaie, unde ateriză pe spate. Cu capul aplecat într-o parte, câinele îl privi pe hărțuitor, urmărind o vreme concentrat încercările gândacului de a ajunge din nou în picioare. Dar cățelandrul își pierdu repede interesul pentru creatura târâtoare, căscă, se întinse pe spate și privi cu interes în jur prin grădină. Apoi se ridică în picioare, lăsă gândacul în plata domnului și făcu doi-trei pași mici până la gardul care-i împrejmuia mica incintă. Își lipi nasul negru, pe care erau doar câteva pete roz, de gardul ruginit de sârmă împletită și păru să se gândească o vreme ce era de făcut acum. Marina privea de la fereastra camerei ei, observându-l pe cățel de la distanță. Micuțul locuia de patru săptămâni în această incintă, în aceeași incintă în care trăise înainte timp de mulți, mulți ani un alt câine. Fața i se întunecă la acest gând. Acel câine fusese acolo de când se știa Marina, închis, neobservat, neglijat. Marina se gândi cu spaimă – așa cum o făcuse de atâtea ori - la ziua în care câinele, despre care ea știa că era de fapt o cățea, fusese dus de pe proprietate, sângerând și aparent fără viață. Așa cum se întâmpla de fiecare dată când se gândea la cățeaua bătrână și la acea zi, cea mai îngrozitoare din viața ei, îi dădeau lacrimile; așa cum se întâmpla de fiecare dată, avea sentimentul că simțea durerile și singurătatea animalului în propria ființă, în propriul suflet. Suferise ani îndelungați împreună cu cățeaua, în tăcere. Nu fusese în stare să facă nimic pentru ea … Nu-i dăduseră nici măcar un nume … Nimeni nu observase suferința cățelei și nici a fetiței, nici părinții și nici frații ei. Într-o vreme încercase să se ocupe un pic de cățea, să-i fie aproape. Simțise atunci foarte limpede bucuria și speranța pe care animalul le nutrea. Însă părinții îi interziseră în cele din urmă să se ocupe de cățea. Nu mai avu voie să se apropie de incinta cățelei și pentru a împiedica și contactul vizual, tatăl ei fixase de grilaj o prelată care le bloca priveliștea asupra câinelui atât ei, cât și fraților ei și care pe deasupra micșoră și mai mult spațiul câinelui și izolă animalul de tot. Acest lucru îi provocase multă suferință și tristețe sufletului ei de copil, însă părinții ei nu vedeau acest lucru, poate nu erau în stare să îl vadă … După ce câinele fusese luat de niște străini, în stare vădit gravă și mai aproape de moarte decât de viață, Marina rămăsese tulburată. Nu știa prea bine ce se întâmplase. Pe atunci, cu peste doi ani în urmă, avea abia 13 ani și era foarte nesigură de sine pentru vârsta ei, era încă mai degrabă o copilă speriată și nu îndrăznise să întrebe nimic. Marina iubea toate animalele, iar câinii mai mult decât toate și-și dorea cu ardoare să aibă un câine al ei. Pentru scurt timp acest vis i se împlinise, bunicii le dăruiseră copiilor cu câțiva ani în urmă un pui de câine de rasă care avu voie chiar să trăiască cu ei în casă în timp ce cățeaua răbda de frig și foame afară în incintă. Dar cățelușul se îmbolnăvi grav și, deoarece părinții nu erau dispuși să-i plătească tratamentul, îl dădură mai departe fără a încerca măcar să-l vindece. Marina își aducea aminte de această poveste de multe ori și cu inima grea. Timpul trecu și nu apăru niciun câine nou care să ia locul bătrânei cățele. În ciuda dorinței puternice de a avea un câine, Marina se bucurase oarecum că incinta rămase goală, căci nu voia în niciun caz să fie nevoită să vadă și să suporte încă odată priveliștea unui câine trăind o viață atât de plină de suferință. În urmă cu o lună însă, tatăl ei adusese cu el acasă de la locul său de muncă un câine nou. Câțiva câini ai străzii care trăiau de ani de zile în incinta sediului firmei aflate în apropiere de sătucul lor de baștină nu mai fuseseră tolerați acolo și fuseseră prinși și duși la refugiul municipal pentru animale din orașul învecinat. Printre ei erau și câțiva căței tineri și acesta, pe care îl privea acum Marina, era unul dintre ei. Marinei îi era teamă de ce avea să urmeze. Oare avea să se repete din nou toată mizeria? Inima îi era grea la gândul că ar trebui să asiste neputincioasă la suferințele unui animal neglijat, care trebuie să-și accepte soarta cu resemnare, fără drepturi, fără oportunități, lipsit de libertate, neajutorat și aflat la cheremul oamenilor. Dar acest cățeluș fusese de la bun început diferit. Era activ și plin de o energie debordantă și cerea vocal atenție, și în același timp părea că lipsa libertății de mișcare și ignoranța oamenilor care îl închiseseră nu îi provocau acea neputință și suferință profundă, cum se întâmplase cu cățeaua. Suveran, sigur pe sine, așa de parcă știa că această stare de limitare era doar una temporară, accepta situația cu aparentă seninătate. În ultimele săptămâni, Marina observase acest lucru în repetate rânduri cu uimire și simțise și calmul și seninătatea tânărului cățel. Era ușurată, fiindcă o repetare a lucrurilor și implicarea din nou într-o suferință atât de tragică i-ar fi fost de nesuportat. Totuși știa bine că condițiile în care trăia cățelul nu puteau rămâne așa. Nu voia și nu avea să privească încă odată pasiv cum un câine trebuie să-și ducă traiul atât de trist un timp atât de îndelungat cum fusese cazul cățelei. Nu, nu voia asta în niciun caz. Micuța Marina din trecut nu putuse să ajute atunci animalul și nici pe sine, însă acum nu mai era un copil mic și simțea că nu mai era de departe nici atât de neputincioasă cum crezuse că este în trecut. Nu știa încă exact ce putea face, nu-și prea putea evalua sau aprecia propriile forțe și posibilități, dar era o răzvrătire în ea care tocmai își făcea drum în afară.weiterlesen